Îmi cer scuze pentru aroganță.

Despre tăcere, demnitate și aparențe

Îmi cer scuze că am ales să nu răspund la fiecare insultă.
Îmi cer scuze că nu m-am coborât la nivelul celui care strigă mai tare.
Îmi cer scuze că am zâmbit atunci când eram jignit.

Se pare că, astăzi, dacă nu reacționezi, ești arogant. Dacă nu te plângi, ești rece. Dacă nu te justifici, înseamnă că ai ceva de ascuns.

Am înțeles târziu că, în lumea noastră, adevărul nu mai are răbdare. Nu mai contează faptele, ci doar aparențele. Eu însă aleg să rămân arogant. Adică demn, calm și atent la ce construiesc, nu la ce se strigă.

Goliciunea sufletului, frustrarea și oglinda celuilalt

Trăim vremuri în care superficialitatea a câștigat teren, iar profunzimea a devenit vinovată.
Adevărul nu poate fi învins de minciună. Dar, azi minciuna poate mai mult ca oricând: poate pentru o vreme copleși adevărul.
Ochiul e furat de mirajul aparenței. Astăzi, adevărul nu mai este ceea ce este, ci ceea ce pare.

Trăim într-un spectacol al aparențelor, în care like-ul a devenit certificat de moralitate, iar gălăgia, garanția succesului.
Cea mai periculoasă formă de exhibiționism nu mai este goliciunea trupului, ci goliciunea sufletului.

Oamenii nu-și mai ascund frustrările. Le afișează, le hrănesc, le transformă în muniție împotriva celorlalți. Nu îi mai interesează rezolvarea propriilor probleme, ci comentarea, accentuarea și exagerarea problemelor altora.

Se caută vinovații, nu soluțiile. Cel care nu a construit nimic devine furios pe cel care a construit — uneori chiar pentru el.

O spun din experiență:
Am fost jignit de cel căruia i-am dat pâine.
Am fost înjurat de cel căruia i-am oferit undiță.
Am fost îmbrâncit de cel căruia i-am clădit școală.
Am fost hăituit de cel căruia i-am pus acoperiș deasupra capului.

Despre adevărata aroganță

Și, de multe ori, am fost acuzat de aroganță, probabil singurul defect care îmi lipsește. Le-aș putea avea pe toate celelalte.

Dar dacă este aroganță să ignori frustrații, dacă este aroganță să zâmbești când ești înjurat, dacă este aroganță să mergi mai departe când ți se pune piedică, atunci da, sunt un mare arogant.

Și nu am de gând să mă schimb. Și nici să tac. Dimpotrivă, voi spune ce gândesc, ce vreau și ce fac, cu mai multă hotărâre ca oricând.

Pentru că încă mai cred că există oameni care simt la fel. Oameni care înțeleg că puterea nu stă în zgomot, ci în sens. Și că singura cale de a schimba ceva este împreună.

O provocare

Te rog, fii sincer cu tine.
Când ai judecat sau ai înjurat ultima dată fără să cunoști tot contextul?
Și când ai reacționat cu calm și stoicism atunci când ai fost judecat pe nedrept?

Poate că acolo, între cele două momente, se află adevărata noastră măsură. Doar deosebindu-le și învățând din ele, poate, nu ne vom mai lăsa sufletul gol.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *