Ce nu se vede într-o inaugurare

Luni. Ora 5 dimineața. Dorm liniștit. După primul weekend din ultimii doi ani în care, pentru prima dată, n-am avut mare lucru de făcut.

Știți momentul acela rar în care liniștea, aproape plictiseala, îți dă voie să te desprinzi puțin de presiune și să lași mintea să rătăcească liber? Să scoți din cufărul gândurilor idei pe care nu le-ai mai atins de mult?

Un astfel de weekend te ajută, în sfârșit, să dormi. Un somn adevărat. Cu poftă. Odihnitor. Și, ca de obicei, exact atunci sună telefonul.

Ora 5. Îmi vine să-l arunc… Pe ecran: directorul unei școli. A doua oară când sună la ore din astea. Prima dată fusese frig în clase. Sper, pentru o fracțiune de secundă, să nu fie ceva grav. Răspund.

— Spuneți.

Vocea de la capătul firului e panicată, sacadată.

— Domnule primar, mă scuzați… a căzut tavanul. Eu nu mai bag copiii în școală.

Sar din pat de parcă aș fi dormit îmbrăcat, pregătit să ajung instant la școală. În cap îmi trece imediat, inevitabil, gândul că Dumnezeu ne-a ferit de o tragedie. Ar fi fost a doua școală, în mai puțin de jumătate de an, în care se prăbușea tavanul. Norocul nostru, dacă se poate numi așa, e că s-a întâmplat în afara orelor de curs.

Pe mine, însă, nu mă ferește nimeni de ce urmează: proteste, acuzații, emoție, presiune publică. Culmea ironiei: toate pentru un primar care tocmai decisese să nu mai „peticească”, ci să modernizeze din temelii.

Încerc să aduc calm.

— Vă rog, respirați și spuneți-mi exact ce s-a întâmplat. A fost cineva rănit?
— Nu.
— A căzut tavanul sau bucăți de tencuială?
— Bucăți de tencuială.
— În câte clase?
— Într-una. De fapt, nu știu sigur dacă doar una.

— Bine. Trimit imediat constructorul. Până la ora începerii cursurilor știm exact ce e de făcut.

Închid și sun responsabilul cu investițiile din primărie să trimită de urgență echipa care lucrase acolo. . Vreau un răspuns clar înainte de ora 7.

Într-o oră, mă sună constructorul:

— Domnule primar, suntem aici. Nu a căzut tavanul. S-a coșcovit tencuiala și au căzut coji de var din cauza umidității. Am semnalat problema de la început conducerii școlii. Acoperișul e spart, iar când plouă, apa se infiltrează. Le-am spus să urmărească situația. Chiar le-am recomandat, temporar, să pună un lighean unde se umezește. Noi ne-am făcut treaba.

Aici mai e un detaliu important, pe care rar îl vezi menționat în știri sau postări inflamate.

Clădirea despre care vorbim nu era o școală „în uz”. Era o clădire nefolosită de aproape cinci ani, tocmai din cauza numeroaselor probleme structurale și de întreținere. A fost pusă la dispoziție temporar, pentru mutarea elevilor din două școli aflate în plin proces de modernizare, pentru ca lucrările să poată fi făcute corect, din temelii, nu pe bucăți.

Am avut de ales între a continua să ținem copiii în clădiri vechi, cu intervenții minime, ca să „nu deranjăm”, sau a asuma soluții de tranziție, imperfecte, dar necesare, pentru a putea moderniza școlile pe termen lung

Am ales a doua variantă. Conștient de riscuri. Conștient de presiune. Și, mai ales, conștient că administrația nu înseamnă doar soluții comode, ci decizii dificile, greu de explicat și de înțeles pentru mulți.

De aceea, chiar și atunci când apar probleme, ele trebuie puse în context, nu transformate în arme emoționale.

Cam așa arată, în realitate, doar un mic fragment din povestea modernizării unei școli.

Slavă Domnului, am reușit mult mai mult decât atât.

Ce vedem și ce nu vedem

De cele mai multe ori, în spațiul public vedem finalul unui proiect: recepția, inaugurarea, panglica, fotografia. Este partea cea mai vizibilă, cea mai frumoasă și cea mai simplă din tot procesul.

Munca grea începe cu mult înainte: alocarea banilor pentru proiectare și documentația tehnică, avizele, identificarea și obținerea finanțării, procedurile de achiziție…

Acolo se joacă, de fapt, soarta proiectelor. Acolo se câștigă sau se pierd ani.

Nu spun asta ca să revendic merite. Spun din respect pentru adevărul administrativ și pentru toți cei care știu ce înseamnă să duci un proiect de la idee, la finanțare și apoi la execuție.

Orașele nu se construiesc într-o zi. Nici într-un singur mandat. Și nici prin distracții. Ele se construiesc prin muncă invizibilă, decizii uneori nepopulare și responsabilitate continuă.

Când aceste lucruri există, rezultatele apar. Poate nu imediat. Dar apar.

Iar pentru mine, dincolo de funcții, mandate sau etichete, acesta rămâne lucrul esențial: să lăsăm ceva solid în urmă. Restul este zgomot.

Administrația adevărată nu se face din titluri și indignări de moment. Se face din alegeri grele, asumate, explicate și duse până la capăt. Iar un oraș matur este cel care învață să facă diferența între un incident izolat și un eșec de sistem.

Întrebare pentru comunitate

Poate că ar fi bine să ne întrebăm, din când în când: cât de mult ne uităm la panglici și cât de puțin la munca din spatele lor? Pentru că, într-un oraș, exact acolo se joacă viitorul.